Pagini

joi, 22 septembrie 2016

Succesul, moartea Visului. Mă duc să zbor, să fiu liber...




    Atât de mulți cei ce vor să mă cunoască... atât de puțini cei care au curaj să mă înțeleagă... 

   Ca să ajungi să mă înțelegi, te voi face să suferi. Nu mulți sunt dispuși să mă urmeze, și nu voi face nimic care să le ușureze calea celor care au ales un astfel de drum. Nu pot să-i ajut, ptr că nici eu nu văd prea departe prin negura care acoperă muntele drumului. 
   Ce mă atrage, ce mă îndeamnă? Ce-mi ține flacăra din ochi mereu vie?
   Pierdut în propria viață, caut destinul, primind lecții de viață de la pietre, de la pădure, de la fluturi...





  Mi-au spus de multe ori - "păcat că te-ai născut în România, dacă te nășteai într-o țară țară cu apă caldă ți-ar fi fost recunoscută valoarea și ai fi fost bogat acum!"

  Greșit!!! Mulțumesc neamului și țării în care am avut onoarea să încep o nouă viață, și chiar dacă mi-a fost greu uneori, am simțit că pot să fac ceva care să conteze. Dar nu ptr mine, ci ptr Ținutul ăsta batjocorit sute de ani de cei ce ne vor pierduți, ptr Ținutul ăsta magic în care Omul încă mai este Frate cu Codrul, în care am întâlnit Bărbați ce i-am simțit ca sculptați în granit, atunci când i-am strâns în brațe. Mulți sunt bătrâni, și par să se clatine, dar vă rog să mă credeți, sunt capabili să pună pumnul în pieptul Furtunii, atunci când vremurile o vor cere. Zău!
 Sunt mândrii prin smerenia lor, sunt aprigi prin blândețea lor, trâind simplu ultimile clipe de puritate a neamului din care ne tragem - Geții, sau Dacii - Un neam străvechi, pe care nici Roma nu l-a putut stăpânii, un neam care a dat naștere lui Alaric - Umbra nopții - ce pleca din Dunavățul de jos să pună la pământ umbra unui imperiu ce i-a ucis strămoșii ptr aur și sclavi. 

 Suntem noi mai prejos decât alții? Nu cred, și lupt să demonstrez asta în domeniul în care activez...

 Totul a începul, ca și ptr Alaric, în Dobrogea. Aici am ascultat primele legende, sub vechiul Stejar, de aici a început drumul meu, povestea mea...



  Aici am trăit, copilărind printre pirați, oamenii iuți ai Dunării, ce nu aveau nevoie de multe motive, ptr a scoate iataganele. Ptr că Dunărea a fost un creuzet, iar legendele ei mi-au marcat copilăria cu bucurie, suferință și sânge.





  Poate să pară incredibil ptr unii, dar și aici se nasc, trăiesc și mor Oameni, viețuind după reguli simple, cu bucuriile și tristețile lor...






 Aici este ținutul unde am întâlnit om sărman - ziceam eu - ce a refuzat o sumă de bani pe care m-am oferit să i-o dau, din milă. M-a făcut să mă simt mărunt, ca un păduche... Iar după ce l-am privit mai atent am văzut flacăra din ochii lui!



  Și mai ales, aici am întâlnit acea stare pură, nealterată de zecile de cadouri, primite până la saturație, de la niște părinți speriați, și patologic de atenți ca odrasla lor să crească fericită. 

                             O stână, printre alte mii, pierdută lângă Copac, în praful Dobrogei..


  
Să-mi fie rușine? Să fiu trist că m-am născut printre Oameni? Să-mi plâng soarta că vorbesc limba asta străveche, că simt iubirea pământului iar Dobrogea mi se arată și pot să o privesc cum nimeni nu poate să o vadă? Păi nu sunt eu privilegiat? Ba da. Iar Dobrogea m-a trimis la surorile ei, prin ținuturile Lupilor, să învăț și să simt. 
 Nu am stat mult pe gânduri, am plecat la drum, conducând toată noaptea, traversând țara dintr-un capăt în altul, ptr a ajunge la timp, tăind scurtături prin Munții Apuseni. Iar ceața a fost prezentă la întâlnire. M-am scăldat în ea, apoi am adormit ca un prunc.









 Am stat pe dealuri, ocolind localități și evitând drumuri asfaltate pline de Mitici. Mi-am căutat un vechi prieten, care mă aștepta cu o mână de mere...

 

 L-am strâns în brațe și am simțit iar mirosul de fum, fumul de fag din hainele lui... și nu sunt capabil să descriu cu vorbe, iar voi nu puteți înțelege citind, ceea ce am simțit, dincolo de fermitatea trupului călit de muncă aspră. Priviți mâinile lui, priviți bătătura aia, o rană prin care întră Lumină în trupurile lor, așa cum frumos spunea Ieromonahul Hrisostom Filipescu.


 Nea Niculiță, singurul Om pe care-l știu în viață, ce crește albine sălbatice în stupi din nuiele acoperite cu balegă de vacă. Așa cum era în vechime! Ne-am jucat cu ele, fără măști sau costume de protecție. Doar cu Dragoste!










  Am stat cu el, printre albine, vorbind de amintiri ce ne leagă, de lacul Brateș, despre Dunăre și pește sărat, despre Crivăț și despre casa lui construită de strabunici, pe la 1863.




 Și i-am promis că mă duc luna viitoare, să stau la el, să-mi povestească la lumina focului din sobă, să-mi dea apă curată de la izvor, să mănânc merele alea roșii din livada lui...


  Iar ptr că eram așa rușinat de făptul că m-am născut într-o țară ca a mea... am zis să merg într-un loc unde strămoșii mei se luptau cu invadatorii din Imperiul Roman. Să-mi clătesc ochii cu frumusețea copiilor noștri, cu vitejia bărbaților noștri!




























                                     Mi-e greu uneori, dar oare trebuie să-mi fie rușine?...
                    Și nu sunt oare bogat, și nu e bogăția mea mai trainică decât o mână de aur?