Pe drum, într-o seară. Spălându-mă de expoziție.
După expoziție, simțindu-mă vinovat că nu am putut mulțumi celor care mi-au fost alături în poveștile ce le trăiesc, am montat aparatul pe teleobiectiv și am plecat spre locul în care, în fiecare an, mă întâlnesc cu primele Prigorii ce vin în țara noastră. Am mers agale, pe drumuri uitate. strâmbate de timp. Și am trăit mirosul rapiței, am trăit praful, fluturii și florile, acompaniat fiind de păsări. Pretutindeni păsări... Ridic privirea... și dau de încă o pasăre... Mă trezesc din visare, și-mi continui drumul agale ... până aud vocea care-mi face inima să tresară, Pri, prii, prii! Au sosit!!! Dragele mele, au sosit. așa cum fac an de an, de milenii. Chiar dacă le-am ars, otrăvit, sau alungat, ele revin, mereu și mereu, acolo unde s-au născut. Dragele mele! Acum trebuie să mă duc să iau cireșe, să mă așez în fund și să scuip sâmburii cu boltă. Da, și asta înseamnă că trăiesc!