Aferim arkadaș!
Măcar o dată în viață simți că trăiești, iar cu adevărat simți că trăiești doar în clipa în care ți se taie respirația, și inima ți se oprește în piept. Unul dintre momentele acestea le-am trăit anul trecut, pe la jumătatea lui Iunie... Eram de două zile la Copac, în Valea Grecilor, fotografiind ființa Dobrogei, am stat să fotografiez galaxia până la ora 4,00 apoi m-am întins în mașină, în scaunul șoferului, unde am adormit dus, cu aparatul în brațe. Pe la ora 6,30 m-a trezit lumina soarelui, care-mi bătea pe față. Mă ridic ușor din scaun, să văd ce mai este pe platoul din jurul Copacului, mașina fiind trasă cu botul spre Copac, la aprox. 10 m de acesta. Când mă ridic am parte de o imagine pe care nu o înțeleg, așa că mă las din nou în scaun, crezând că sunt în vis, bucurându-mă de faptul că sunt conștient într-un vis... știți voi... senzația aia... Stau așa un pic, dar soarele ardea al naibi de real! Mă ciupesc... pare real! Mă ridi...