Perla albă - Perla neagră. Din Fundătura Ponorului în Dobrogea.



 Fundătura Ponorului este, fotografic vorbind, cel mai spectaculos loc din Țara asta, o spun după 3 ani de fotografiat în toate anotimpurile și în toate condițiile meteorologice, de la călduri insuportabile, la ploi torențiale sau geruri de sub -25 grade prelungite pe durata a câte 2-3 săptămâni. Dar ca să poți fotografia acolo, nu trebuie să te menajezi, iar dacă începi să te gândești la tine, deja ai pierdut lupta, Fundătura te-a învins și vei sfârși prin a căuta orice motiv care să-ți justifice placarea grabnică spre locuri civilizate, unde să ai parte de confort. Ptr. mine a fost simplu. mi-am ignorat toate semnalele frig-foame-sete-somn-frică-plictiseală-durere-singurătate și m-am concentrat doar pe funcționalitatea aparatului, singura unealtă care putea să aducă la suprafață strălucirea orbitoare a perlei ce se află ascunsă în inima Daciei. Problema vitală era conservarea energiei bateriei, deoarece aveam căderi dramatice a capacității de stocare, la minus 25 grade celsius aparatul care putea trage 4000 cadre cu o încărcare de baterie abia mai putea face 250-300 cadre, cu toate schemele mele de conservare. acolo, cel mai bun aparat din lume este egal cu zero, dacă nu mai ai energie în baterie.












 Cu toate astea, ultima mea tură acolo a făcut să mi se clatine încrederea în mine, am fost împins foarte aproape de limita la care să recunosc că nu mai pot. În principiu, eu chiar așa abordez ieșirile mele, împingând tot mai departe efortul la care mă supun, dar parcă mereu mai aveam o rezervă de putere, iar acum am simțit că dacă mai dura 3 zile... clacam. Nu am să dezvolt aici subiectul, motivele sunt multiple, iar vremea a fost chiar împotriva mea și a lui Cici, astfel încât am reușit să fac praf toba de eșapament, un blocant și 2 MRL-uri. Dar nu-i nimic, o factură relativ dureroasă le rezolvă pe toate. Măcar m-am ținut de cuvânt și mi-am văzut visul cu ochii - Am dus lumină în Fundătura Ponorului. Nu am terminat, dar Nana Armina, Mărioara și Ambasada au lumină. Urmează să pun și la restul, când ei vor fi plecați pe munte cu oile.
 Ploile au făcut prăpăd, drumuri rupte de ape, Fundătura complet acoperită de un luciu de apă, iar mai jos în satul Ohaba Ponor apele intrau pe ușă și ieșeau pe geamuri la multe din case...
 Orice deplasare spre locurile de fotografiat presupunea un stil de patinaj artistic pe noroi, iar fără cizme de cauciuc nu prea aveai ce căuta prin luncă... noroc că mânzul de aur al lui nea Gherasim ne făcea zilnic să zâmbim.











  



 
     







 Într-o dimineață am dat cu ochii de ei... Veneau agale, de peste munți, discutând despre iarbă, cai și oi... Vă puteți da seama oare ce am simțit privind acest cuplu, ce a trecut frumos prin Viață, trecând frumos prin Fundătură? Voi înfrunta toate furtunile din lume, ptr a mă reîntoarce, să văd povești nepovestite, trăite chiar în fața ochilor mei.





  apoi au trecut 22 de ATV-uri, multe cu numere de Germania. Probabil la ei nu mai au voie să rupă totul prin munți...



 Din urma lor a ieșit nana Armina, moment în care am realizat probabil cele mai bune cadre ale mele în Fundătură... mai ales acela în care certa tăurașul să se întoarcă în curtea ei.







 Apoi au venit caii...și multe zile ploioase mi-am petrecut, în Fundătura Ponorului, alături de aceste ființe superbe. Împreună am mâncat mere, morcovi, banane, am căutat iarba cea mai bună și am trecut vaduri cu ape umflate de viituri. Ba uneori am rupt și garduri, să trecem dincolo...














 
  Intr-o dimineață am simțit că e momentul Acela...A plouat toată noaptea. Gâfâind, urc cu greu, alunecând pe noroiul depus peste pietrele rotunjite de timp. Aproape ajuns în Poarta Raiului cad și mă lovesc puternic la genunchi, scăpând o înjurătură printre dinți, Durerea fulgerătoare face să mă răsucesc pe spate, gemând. Abia atunci sunt lovit cu adevărat de cea mai intensă suferință - Frumusețea!!! Mi se taie respirația instantaneu, cu câteva clipe în urmă ceața ascundea totul, iar lumina încă nu se născuse... Da, frumusețea mă arde intens, iar Fundătura Ponorului lasă urme de neșters, dincolo de retina mea, pe senzorul aparatului, ce pare incapabil să reproducă o realitate magică.























 

 peste zi, diverse activități








 iar când a venit seara, am știu iar că voi avea parte de o poveste, venea Noaptea Strămoșilor...


 






  Când a venit timpul să plec de acolo, ceva mi s-a frânt în inimă, iar privind în urmă am văzut o imagine a forței, voinței, a determinării de a duce lucrurile la căpăt, așa cum au fost rânduite. Oare cei din tânăta generație înțeleg ce deja au pierdut, atunci când au ales să fie cool? Cred că tocmai din cauza asta, cei rămași lucizi trebuie să lupte, ca moștenirea fabuloasă a neamului ăstuia să nu fie spălată cu zoaiele modernismului, ce pare să denatureze adevăruri străvechi și profunde, oferind acces facil la satisfacții irelevante.



  Am plecat consolat doar de gândul că urmează să revăd dragostea mea eternă - Dobrogea, o adevărată perlă neagră a fotografiei, un ținut de care sunt legat și cu care sunt asociat de multe ori. 
 am luptat ani de zile să aduc la suprafață un ținut pe nedrept desconsiderat de pozografi, care credeau că Dobrogea înseamnă doar Delta Dunării și litoralul de la Voma veche. Un Copac străvechi, un Stejar dobrogean m-a ajutat arătându-mi mereu căile, atunci când îmi pierdeam busola. Acest stejar mi-a dat puterea să trec, strângând din dinți, peste toate greutățile. Dobrogea poate să pară un subiect facil, banal. Dar toți cei care au venit aici cu gândul că ei sunt miezul, au sfârșit lamentabil, plecând acasă cu niște panarame de pozulici. Complexitatea Dobrogei este ascunsă de o simplitate uluitoare. Aici s-au sedimentat esențele. Esențele a tot ce are mai bun și mai rău Omul. De aici a plecat Alaric - Umbra Nopții, ce avea să desființeze Imperiul Roman, răzbunând suferința Daciei. 
 Dobrogea este legată de Fundătura Ponorului de legături nevăzute. Cheia se află în Oi. Oile care plecau în transhumanță. Am văzut de curând vechile hărți cu traseele transhumanței, și am avut o revelație, ceea ce visam acum 5-6 ani sub Copac, era o poveste a unor acțiuni reale. Și nu avea cum să fie altfel. Același miros de mentă și cimbrișor sălbatic...
















Comentarii

  1. Pentru cei care cunosc satul romanesc de la volanul masinii, sau muntele din telecabina....e greu sa inteleaga ce spui tu aici, Mircea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos! Impresionant! Atît și nimic mai mult!

    RăspundețiȘtergere
  3. Dobrogea face farmece. Am inceput cu Cheile Dobrogei, apoi cu Enisala si vecinatatile ei, au urmat Iacobdeal si Muntii Macin. De fapt, Romania creeaza dependenta cu toate peisajele ei, cu munti, dealuri, ape, pajisti si cu o parte din oameni. Multumim pentru emotii !

    RăspundețiȘtergere
  4. Mă omoară pozele tale de noapte, fantastic omule! Respect!

    RăspundețiȘtergere
  5. pozele din fundatura dimineata sunt pur si simplu incredibile.poeme de lumina...

    RăspundețiȘtergere
  6. Aproape uitasem cum este cand frumusetea doare sfasietor. Mi-am reamintit astazi din plin. Am plans pentru tot anul si mi-am umplut sufletul de o bucurie pe care o intalnesti rar.
    Renata

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

OM 1 - Preview. The Show Must Go On!

Cum e cu Autofocus-ul

Olympus OM D E-M 1 Mk II review - or how can you win, when everyone else thinks that you have lost…