Pagini

luni, 25 noiembrie 2013

Aparatul meu...


 Vechiul meu aparat foto, îți multumesc! M-ai dus acolo unde nici nu aș fi visat să ajung, mi-ai arătat unde sunt prietenii, unde sunt dușmanii, mi-ai arătat că pot să duc mai mult, și mai mult, mi-ai arătat că sunt slab, atunci când, în aroganța mea, credeam că sunt tare. Mi-ai arătat un drum, invizibil celorlalți, mi-ai demonstrat că Frumusețea poate să ne salveze, așa cum spunea un Maestru al vorbelor. Mi-ai dat putere vocii, atunci când șopteam despre Dobrogea...


 M-ai eliberat, făcându-i și pe alții să-și dorească asta...


 M-ai pregătit să îndur durerea, frigul căldura și foamea...









 Iar parte din viața mea am văzut-o prin tine. Când a fost ceva frumos, ai păstrat ptr noi Timpul, când a fost ceva ce m-a făcut să clipesc de frică, nu ai ezitat, când am avut nevoie să mă întorc în timp, mi-ai dat coordonatele Timpului. Ca o mașină a timpului.







 Mulțumesc ptr ceea ce ai făcut din mine. Datorită ție pot acum să zbor. Mulțumesc.


marți, 19 noiembrie 2013

Acasă la Mama Gaia - călătorind în interior


  Eram Fotograf. Acum sunt doar un Călător. Credeam că sunt Fotograf. Dar eram un călător, înainte de Marea Călătorie. Fotografia m-a aruncat pe acest drum, aveam un scop bine definit - Să câștig bani, să ajung faimos, să mă laude lumea! Dar drumul mi-a oferit alte minuni, incomparabile. Ascunse de greutățile urcușului, apăreau și dispăreau, făcându-mi cu ochiul. Am părăsit drumul, ptr. a le culege. M-au pus la încercare, de fiecare dată. Vroiau să știe dacă nu cumva doresc să prind doi iepuri dintr-o lovitură. Să știe dacă nu cumva căutam în continuare faima și bani, dar și secretul eliberării. Așa am ajuns să ies la fotografiat plin de încredere, ptr. a constata că nu aveam ce fotografia. Subiectele erau inexistente, iar cu ochiul nu găseam nimic. Simțeam totuși un puls profund. Am închis ochii... am așteptat, am așteptat, am așteptat... și NIMINC.  Am închis iar ochii, și iar și iar. Apoi am simțit rușinea ptr. aroganța mea de mare fotograf. Consideram că pot fotografia oricând, orice. Cândva puteam. Dar o făceam ptr. a demonstra ceva. Adică era doar orgoliu. Aveam acumulate cunoștințe în domeniul fotografic cât să ies din orice situație. O singură noapte la Copacul meu din Valea Grecilor - Măcin, apoi o simplă călătorie, din curiozitate, la Aluniș, m-au făcut să înțeleg, darul primit trebuie dat mai departe, frumusețea care mi se oferea, doar după ce nu-mi mai încordam mușchii fotografici, trebuie împărțită cu cei care nu pot ajunge la ea, fie că nu au resurse materiale, fie că sănătatea nu le permite să zboare ca mine. Frumusețea poate salva lumea? Da, văd asta, experimentând cu cei din jurul meu. De când am început să arat Dobrogea ascunsă în mine, lumea care mă cunoaște a început să iubeasca Lupii. Un fluture a devenit ținta unei ieșiri de sfârșit de săptămână, iar o păsărică a declanșat unora o pasiune ce-i poartă acum prin Tufișuri, cu determinatoare de păsări după ei. Motorul este Fotografia, scânteia a fost, poate, și transpirația sau sângele meu, vărsate prin Dobrogea. Mi-am dat seama că Fotografia nu are cum să fie singurul motiv ptr. care suportam insuportabilul.



 Fotografia a devenit o unealtă, nu mai este scopul. iar faptul că trăiesc exclusiv din asta începe să se estompeze. Ceva care te ține în Viață este o resursă vitală, nu-i așa? De obicei, aperi accesul străinilor la resursele vitale. Dar soaptele din Țara Luanei mă îndeamnă să fiu încrezător, să dăruiec resursa asta, ca tot mai mulți să deschidă ochii și să audă respirația Mamei. Mama Gaia, sau Gea, sau Zeița Pământ, din care ne tragem toți. Mi-a spus de Hiperboreeni, de Pelasgi, de civilizațiile ce au fost înainte de noi, de greșelile pe care noi le repetăm, de lăcomie, minciună, ură. De faptul că moartea nu este altceva decât o altă stare, trecerea de la starea materială, ce ne ține legați, pradă propriilor noastre spaime. Moartea nu este decât un apus...


Unul urmat de un Răsărit


Dar între Apus și răsărit trăiesc Visele noastre! Atunci totul este posibil, atunci primim iertarea ptr. greșelile din timpul zilei, atunci ne vindecăm de spaime, sau suntem răpuși de frică, funcție de cum alegem. Eu am ales Stelele, mi-am strigat Părinții din Centura Orion, și ei mi-au făcut semn. Știu al cui sunt, și din ce mă trag. Chiar numele meu ciudat înseamnă undeva - Căpitanul Gărzii. Cel care nu se predă -  Mi-au spus legendele de care trebuia să fim mâmdrii, dar pe care le-am vândut pe nimic.
Legendele au rămas între stele, noaptea trăiesc printre ele, iar moartea mă poate așeza unde mi-e locul.
De aia nu-mi este frică. Nu am ce să pierd, ptr că nimic nu se pierde. Doar se transformă. 


Trebuie să stau între vestigiile rupestre de la Bozioru, de la Colți, noaptea, să-mi înving teama și frigul sau foamea. Zidurile acelea Vorbesc. Dar nu mai avem urechi să le ascultăm. Apa de acolo e magică, dar poate să te omoare. Am găsit un izvor cu apă verde, iar totul în jur era alb. Ființe fantastice fulgerau pe sub luciul apei. Am știut că pot să beau. Am stat la pat o săptămână. Am visat. M-am făcut bine ca să fiu bun la Workshop. Am terminat Workshop-ul și am mai stat cîteva zile dar m-a chemat Ceahlăul. Unde alergam pe platoul de sus, de parca eram un Ied de Capre Neagră. Apoi am ajuns la Noroaie, să văd Vulcanul din Cer.


 Apoi Ciucașul





Din nou Ceahlăul...





 Piatra Craiului și din nou Țara Luanei...










 Probabil, de foame, am început să am halucinații, și sigur, asta mică e de vină...


 Chiar dacă, la Aluniș, am primit un măr în cap, chiar când simțeam că trebuie să mănânc ceva. Pe bune.


Am avut o toamnă plină de acțiune, chiar dacă fotografie nu prea am făcut. Am văzut cum moare frunza...


 Cum roșul iese din lac...


Cum arată respirația muntelui


 Cum poveștile se pierd în praful uitării...


 Trebuie acum să ajung la Ultima Leprozerie. Acolo voi afla ceva, nu știu ce...

Pierdut în Ceahlău



  Toamna asta am avut două ieșiri prin Ceahlău, ceea ce a fost ptr mine  o mare schimbare în percepție.  În primul rând, am descoperit acolo ceea ce nu mai credeam să găsesc, ceva ce credeam pierdut ptr. totdeauna. Țineți-vă bine! Am descoperit Preoți și Călugări care m-au lăsat cu gura căscată. Acolo am găsit întruchiparea modestiei, am găsit acea naivitate frumoasă. de care doar un Moldoveam poate fi capabil. Naivitatea aia considerată prostie de o parte dintre noi. Mie mi-a ajuns la suflet, ca un balsam. Cum este să fi așteptat de către un Preot - Părintele Zosima- care să coboare din vârf, de la Schitul Dochia la Stânile, ptr a te ajuta să cari echipamentul?!!! Nu-mi venea a crede, vă spun sincer. Eram cu Ionel Onofraș, acesta l-a sunat pe Părinte, să-l anunțe că vom urca și noi la Schit, iar părintele a spus, stați așa, că vin să vă ajut!!!!!!!!!!! Și chiar ne-a ajutat. A mai venit în ajutor si Adrian Iordache, astfel că urcarea a fost floare la ureche. Nu vreți să știți ce greutate avea Părintele Zosima în rucsacul pe care-l căra. Echipament de la noi...







 Înainte de ziua urcușului am înoptat la Mănăstirea de la Stânile sau Stănile, cum se spune acum. Iar când s-a înoptat a cazut generatorul electric. De fapt s-a împușcat cablul de la generator la clădirea dormitoarelor și a sălii de mese. Ne-am apucat imediat de reparații










La un moment dat am observat cum Gabi Jinga  se duce des la cutia aia metalică unde sunt lumânările ptr Vii și Morți, făcea ceva la Vii, apoi revenea la panoul electric... Nu înțelegeam... așa că m-am dat mai aproape si... BLASFEMIIIEEEE!!!! Ăsta avea o țigară aprinsă pe care o ținea la Vii, și se ducea din minut în minut să mai tragă un fum!!!  Când l-am întrebat ce face mi-a răspuns candid - Dar e la Vii!


 A doua zi s-a lăsat și cu bătaie, după  ce am ajuns sus pe platou




 Dar la un moment dat, Gabi și-a luat-o! A fost tăbărât de un Urs, dar pagubele au fost minore, puțin sânge la mână. Blestemul Viilor...

Nici nu am ajuns bine la Cabana Dochia că am dat de Păsărici! N-am iertat nici una -







 La Cabana Dochia l-am cunoscut pe Luluș, un băiat de nota 20, care este și cabanier. Soția lui, Gabi nu este mai prejos, au avut grijă de noi, să nu ne lipsească nimic. Îmi lipsește acum accentul lor moale, care dă farmec limbii Moldovenilor. Am promis să vin la ei cu câteva grupuri anul viitor, facem probabil și o Tabără Foto, idee la care a rezonat instant și Părintele Zosima, care este primul înscris!! Acum trebuie să-i caut un aparat foto...
 Tot la mănăstire am stat puțin și cu Părintele Ciprian, care m-a bulversat complet. Frate, ce e cu Oamenii ăștia?!!! Sunt total diferiți de Popii pe care-i știam eu! Cei care mă cunosc, știți că nu prea agreeam fețele bisericești. Dar aici am întâlnit probabil Biserica Primordială, mai ales când am asistat la Vecernie, iar luminile au fost stinse, ptr ca slujba să se tină exclusiv cu lumina unei lumânări






 Am aflat apoi că Părinții hrănesc Corbii și vorbesc cu Caprele Negre. De-ai mei frate, de-ai mei! Ce se mai bucurau când le-am povestit, jos la Stănilă, despre păsările Dobrogei, despre cum vad eu natura! Ca niște copii erau, vă spun sincer. Nici urmă de preotul acela Scrobit și înțepat, în fața căruia ți-e frică să nu scapi o prostie.







 Ei cunosc muntele și ne-au arătat câte ceva, dar nu duceam noi, cât aveau ei de arătat!











Am fotografiat mai puțin, m-am concentrat pe Time Lapse, și în scurt timp eram remarcat de toți cei care umblau pe Munte. Am găsit o poieniță retrasă, unde am văzut spiritul Muntelui cum ieșea prin copac..


 Am stat acolo foarte mult timp, nu mă duceam la mese, mă hrăneam cu Merișoare, până mi s-a crăpat limba de la ele. Am consumat kilograme...



 Iar seara am avut parte de o serie ptr care a meritat orice efort. Vă las să priviți cum lumina cunoașterii ne ridică pe un piedestal, pe tronul naturii. Doar dacă o iubim...