În Tufișuri - cu Mircea Bezergheanu

 Vechiul meu aparat foto, îți multumesc! M-ai dus acolo unde nici nu aș fi visat să ajung, mi-ai arătat unde sunt prietenii, unde sunt dușmanii, mi-ai arătat că pot să duc mai mult, și mai mult, mi-ai arătat că sunt slab, atunci când, în aroganța mea, credeam că sunt tare. Mi-ai arătat un drum, invizibil celorlalți, mi-ai demonstrat că Frumusețea poate să ne salveze, așa cum spunea un Maestru al vorbelor. Mi-ai dat putere vocii, atunci când șopteam despre Dobrogea...  M-ai eliberat, făcându-i și pe alții să-și dorească asta...  M-ai pregătit să îndur durerea, frigul căldura și foamea...  Iar parte din viața mea am văzut-o prin tine. Când a fost ceva frumos, ai păstrat ptr noi Timpul, când a fost ceva ce m-a făcut să clipesc de frică, nu ai ezitat, când am avut nevoie să mă întorc în timp, mi-ai dat coordonatele Timpului. Ca o mașină a timpului.  Mulțumesc ptr ceea ce ai făcut din mine. Datorită ție pot acum să zbor. Mulțumesc.

  Eram Fotograf. Acum sunt doar un Călător. Credeam că sunt Fotograf. Dar eram un călător, înainte de Marea Călătorie. Fotografia m-a aruncat pe acest drum, aveam un scop bine definit - Să câștig bani, să ajung faimos, să mă laude lumea! Dar drumul mi-a oferit alte minuni, incomparabile. Ascunse de greutățile urcușului, apăreau și dispăreau, făcându-mi cu ochiul. Am părăsit drumul, ptr. a le culege. M-au pus la încercare, de fiecare dată. Vroiau să știe dacă nu cumva doresc să prind doi iepuri dintr-o lovitură. Să știe dacă nu cumva căutam în continuare faima și bani, dar și secretul eliberării. Așa am ajuns să ies la fotografiat plin de încredere, ptr. a constata că nu aveam ce fotografia. Subiectele erau inexistente, iar cu ochiul nu găseam nimic. Simțeam totuși un puls profund. Am închis ochii... am așteptat, am așteptat, am așteptat... și NIMINC.  Am închis iar ochii, și iar și iar. Apoi am simțit rușinea ptr. aroganța mea de mare fotograf. Consideram că pot fotografia oricând,

  Toamna asta am avut două ieșiri prin Ceahlău, ceea ce a fost ptr mine  o mare schimbare în percepție.  În primul rând, am descoperit acolo ceea ce nu mai credeam să găsesc, ceva ce credeam pierdut ptr. totdeauna. Țineți-vă bine! Am descoperit Preoți și Călugări care m-au lăsat cu gura căscată. Acolo am găsit întruchiparea modestiei, am găsit acea naivitate frumoasă. de care doar un Moldoveam poate fi capabil. Naivitatea aia considerată prostie de o parte dintre noi. Mie mi-a ajuns la suflet, ca un balsam. Cum este să fi așteptat de către un Preot - Părintele Zosima- care să coboare din vârf, de la Schitul Dochia la Stânile, ptr a te ajuta să cari echipamentul?!!! Nu-mi venea a crede, vă spun sincer. Eram cu Ionel Onofraș, acesta l-a sunat pe Părinte, să-l anunțe că vom urca și noi la Schit, iar părintele a spus, stați așa, că vin să vă ajut!!!!!!!!!!! Și chiar ne-a ajutat. A mai venit în ajutor si Adrian Iordache, astfel că urcarea a fost floare la ureche. Nu vreți să știți ce gr