Pagini

miercuri, 2 mai 2012

Lecții primite, sau cum să faci din eşec un succes.



  Am trecut prim multe situatii in care planurile erau date peste cap si tintele mi se pareau de neatins. Aveam senzatia ca totul se intoarce impotriva mea, ma consumam si incercam sa lupt cu evidentele: totul este in zadar! Accept greu sa renunt, dar am avut surpriza sa inteleg, dupa un timp, ca tocmai esecul in sine, si experinta prin care tocmai treceam era cel mai mare castig, iar eu nu percepeam tocmai aceasta fata a lucrurilor.



  E greu sa-i spui unui om care trece printr-o mare deceptie, printr-un esec, sa se bucure si de caderi, la fel cum se bucura de "succesuri".


  Dar fara esec nu putem aprecia la reala valoare succesul, deoarece nu am avea o referinta, la care sa ne raportam. Am avut parte de multe iesiri, fara nici un rezultat palpabil (ziceam eu), cu mult efort, cheltuieli si sacrificii. Asteptam un rezultat pe masura acelui efort, dar surprize, surprize! Trebuia sa ma recunosc depasit, sa ma intorc cu coada intre picioare. Ziceam ca daca as fi stiut nu m-as mai fi dus.


 Si dupa un timp am avut revelatia, iar daca ar fi sa o iau de la capat, as face la fel, fara teama de esec. Esecul e parte din viata, este ciclicitatea naturala, care ne tine pe linia de plutire, doar succesul permanent, fara intreruperi, ne poate scufunda, ne poate distruge la fel ca esecul pe toate planurile.
  Lectiile pot sa treaca pe langa noi, fara sa le percepem, sau pot sa ne faca sa intelegem. Relativitatea este perfect ilustrata, uneori punctul de statie schimba dramatic perspectivele. Iar pana la urma totul este o minciuna, adevarurile sunt create de invingatori, iar cand acestia dispar, realitatea se risipeste ca un fum. Apropo, ce fel de invingator este acela care pierde tot la sfarsit? Ati incercat sa luati in causul palmelor apa dintr-un lac, sau din ocean? Ati spus ca este a voastra, dar cat de mult ati putut sa o tineti fara sa vi se prelinga printre degete? O puteti tine la nesfarsit? Mai puteti afirma ca este a voastra?


  Asa am invatat sa ma bucur de moment, culegand roadele trecutului, constient fiind ca urmeaza noi incercari, pline de durere.

7 comentarii:

  1. Mircea apropo de ce ai scris mai sus , mi-am adus aminte de poezia unui mare poet indian, Rabindanath Tagore, care in una dintre poeziile sale zice asa :

    ,, Nimic nu este vesnic pe acest Pamant,
    pastreaza acesta in inima ta, prietene si bucura-te.''

    Doamne ajuta, Valeriu

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Bezergheanu, nu stiu cati ani aveti, dar pentru ca-mi pareti trist va voi spune o poveste. Eroul nostru e un licurici. Asa ca, sa vedem ce s-a intamplat cu el.
    Bineinteles, licuriciul traia in padure. Cat de fericit putea sa fie! Iarba, copacii, florile, norii, toate erau ale lui. Nimic nu-i tulbura linistea, asa ca a trait mult timp in singuratate. Dar fericirea avea si ea planurile sale. Il indragea pe licurici, insa nu putea ramane doar cu el. Era clar pentru toate vietatile din padure ca posesia absoluta a fericirii nu exista, ca ea creste numai atunci cand e impartita si cu altii. Doar micul licurici parea sa ignore asta. Vazand ce se intampla, timpul a inteles ca e momentul sa intervina, sa-i predea cateva lectii, sa-l invete lucruri noi pe licurici. Nu cred ca va fi cineva surprins sa afle ca licuriciul s-a dovedit un elev foarte constiincios. A inteles repede ca are nevoie de prieteni. Da, da! Ce idee buna! Va fi prietenul tuturor. Toate vietatile din padure il vor cunoaste si il vor indragi. Usor de zis, greu de facut! Cum ar fi putut micul licurici sa fie prieten cu lupul cel mare? Desi lupi erau peste tot, iar licuriciul, in inocenta lui, ar fi incercat sa se apropie de el, acestia pareau ca nici nu-l vad. Licuriciul s-a intristat. De unde sa stie el ca era mai bine asa? Daca ar fi intrebat timpul, acesta i-ar fi spus ca lupii vor sa-l sfasie, ca neindeplinirea unei dorinte poate insemna salvarea lui. Din zbuciumul licuriciului se nascu intelepciunea care ii sopti: "Incearca sa-ti faci un prieten bun! Nu te lasa ispitit de iubirea de sine! Nu trebuie sa-ti semene in toate. Cauta-l pe cel care va fi capabil sa inteleaga si sa accepte diferentele dintre voi, sa te indrume, sa-ti admire zambetul, dar si sa-ti respecte lacrima". Si cine ar fi putut fi un prieten mai bun pentru licurici decat o gargarita? Cand s-au gasit cei doi, fericirea s-a implinit. Tot ce daruia devenea si mai frumos, si mai bun. Iar padurea, care parea ca asteptase momentul potrivit pentru a-si dezvalui tainele, incepuse sa-i arate poteci noi, neumblate, raze de soare care inainte se ascunsesera timide dupa nori, flori al caror parfum parea ca ramane in suflet. Licuriciul si gargarita au petrecut impreuna multe zile frumoase. Sau sa fi fost oare saptamani, ani? Cine stie oare? Toate au trecut atat de lin! Dar cum timpul si intelepciunea nu uita ca sunt profesori, au intervenit iar in viata licuriciului. L-au lasat sa cutreiere, sa descopere padurea, convins ca toate-i apartin, i-au fost menite lui, iar cararile sunt poteci sigure care il duc spre casa. Prins in fericire, licuriciul a uitat ce inseamna grija, prudenta, asa ca intr-o buna zi s-a intamplat ceea ce lupii au prevestit din start: s-a ratacit de gargarita. Nu stiu, nu cred ca pot si parca nici nu vreau sa-i descriu suferinta. E totusi a lui.

    RăspundețiȘtergere
  3. Continuarea povestii: Cert e doar ca, daca i-am fi urmat pasii, zborul, am fi vazut ca licuriciul a cautat-o neincetat pe gargarita. A ajuns si pe potecile intunecate ale padurii, a vazut florile uscate, a simtit furia lupilor si dorinta lor de a-i opri cautarea. Bietul de el, obosit de atata zbucium, nici nu si-a dat seama cand a incetat sa mai straluceasca. Toate pareau sa-i fie potrivnice, dar si-a continuat drumul. Poate i-ar fi fost mai bine daca ar fi stiut ca la fiecare pas era insotit de un gram nou de intelepciune si de sanse deghizate. Dar cine sa faca asta? Timpul decisese ca va trebui sa descopere singur. Cand s-au unit intelepciunea dobandita treptat si sansele cu care timpul ii rasplateste din cand in cand pe cei perseverenti, licuriciul a ales si poteca la capatul careia il astepta un bondar. Licuriciul era obosit, trist, se simtea singur, asa ca s-a oprit alaturi de bondar si a inceput sa-i povesteasca despre gargarita. Bondarul era intelept. Stia sa asculte, nu doar sa auda, invatase sa priveasca, nu doar sa vada, nu credea ca detine adevarul absolut asa ca dadea rar sfaturi, intelesese ca fiecare isi alege poteca pe masura propriilor puteri. Asa ca, sfatul lui a parut o simpla constatare: "Tu esti atat de trist, incat ti-ai pierdut stralucirea. Daca ai straluci, te-ar gasi gargarita pe tine!"
    Morala povestii ii apartine fiecaruia. Sper ca v-a placut. Povestea e un cadou pe care vi-l fac pentru ca ma bucura fiecare poza pe o adaugati. Multumesc! M.

    RăspundețiȘtergere
  4. Da foarte frumoasa povestea!
    Adevarul e ca in viata invatam din greseli si esecuri mai mult decat din succese!
    Un caracter frumos poarte rani adanci si urate!

    RăspundețiȘtergere
  5. Toate aceste fotografii alaturi de povestirile domnului Mircea ar trebui publicate intr-o carte tradusa in mai multe limbi. Domnule Mircea daca nu aveti un astfel de proiect in lucru ar trebui sa va ganditi si la aceasta posibilitate.

    RăspundețiȘtergere
  6. Că tot spune cel de dinaintea mea de o carte, ar fi un proiect minunat. O adresă de e-mail se poate? Poate iese şi o colaborare de online, pentru că ideea nu e de lepădat şi, electronic vorbind, oarecum uşor de realizat.

    A propos, faine trebuşoare vizuale! +1!

    RăspundețiȘtergere